Oameni intalniti in calatorii

Am fost in Italia acum sase ani. Inca de atunci am intalnit multi romani care locuiau acolo. Imi amintesc cum o doamna romanca ne-a insotit prin Roma si ne-a ajutat sa gasim Vaticanul. Ni s-a intamplat si o faza foarte amuzanta la metroul din Roma. Grupul nostru era inghesuit intre cele doua usi automate. Langa noi stateau o tipa blonda, foarte aratoasa si un individ urias, numai muschi, ce purta un tricou foarte stramt si ochelari de soare fumurii. Unul dintre baietii din grupul nostru, vazandu-i pe cei doi, i-a spus altuia: Ia uite-l ma p-asta! daca-i dau un cap in gura!... La care replica a venit prompt din partea blondei: Vezi sa nu-ti dea el tie! Oricum, ideea e sa aveti grija ce limba folositi cand mai ajungeti prin Italia.

In Grecia ne intelegeam greu cu oamenii de pe strada. Cei care nu faceau parte din industria turismului nu stiau engleza mai deloc. Insa erau foarte de treaba si incercau sa ne explice cat de bine puteau. O doamna ce vindea bilete ne-a scris pe o foaie de hartie numarul autobuzului pe care trebuia sa-l luam ca sa ajungem intr-o gara. Alta data, dupa ce ne-am dat seama ca ne-am urcat in autobuz fara bilete, am inceput sa-i intrebam pe calatori daca au sa ne vanda doua. Un domn ne-a oferit doua bilete si nu a vrut sa primeasca bani pentru ele, spunand ca nu o sa se imbogateasca din cativa euro. Cat despre Paralia Katerini, multe restaurante de-acolo au meniuri in limba romana. Nu de alta, dar statiunea e plina de turisti romani.

Cand am ajuns in Austria, ma temeam ca, nestiind germana, nu voi reusi sa ma descurc. In Viena insa se vorbea engleza peste tot deoarece capitala era plina de turisti. La metrou ma orientam mult mai usor decat in Bucuresti, iar vocea ce anunta statia Westbahnhof era mai placuta decat cea a domnului repezit care ne avertizeaza in fiecare zi in Bucuresti Atentie, se-nchid usile!

Fotografii din Italia

Urmasii gladiatorilor romani

Colosseumul

Catedrala San Marco din Venetia

Domul din Florenta

Intr-un port la Marea Mediterana

Fotografii din Atena

Parthenonul

Erechteionul

Euzonii de la Mormantul Soldatului Necunoscut

Gradinile Atenei

De ce aş călători numai pe cont propriu

Am avut ocazia să călătoresc şi în excursii organizate, şi singură. Însă nu recomand decât a doua variantă.

De fiecare dată când am fost într-o excurise organizată am rămas ulterior cu un sentiment de nemulţumire. Aşa cum spunea şi o cunoştinţă despre excursiile organizate, ele mai degrabă îţi trezesc interesul decât să ţi-l satisfacă. Îţi dau cu linguriţa, când de fapt tu vrei să te saturi.

În primul rând nu te poţi abate traseul stabilit: trebuie să mergem în punctele A, B şi C. Ce contează că muzeul X sau piaţa Y sunt aproape de locul în care te afli la un moment dat... Dacă nu e în plan, nu se vizitează... Şi nici singur nu te poţi duce: rişti să te pierzi de grup şi dacă te-ai pierdut de grup, te-ai pierdut de autocar! Şi să te ferească Sfântu' să te pierzi de autocar! Îmi amintesc şi acum de atenţionările severe ale însoţitorilor de grup atunci când opream într-o benzinărie pentru nevoi evidente: Toată lumea să fie înapoi până la fără un sfert! Altfel plecăm. Şi urmează exemple cu turişti rătăciţi, pieduţi, uitaţi prin magazine...

Grupurile compacte de turişti sunt într-adevăr enervante, mai ales când faci parte din unul. Şi, ca să intrăm puţin în fizica de clasa a noua, viteza de deplasare a grupului este media aritmetică a vitezelor de deplasare ale indivizilor ce compun grupul. Lăsând gluma la o parte, se găseşte mereu un turist care trebuie aşteptat 15-20 de minute sau unul care să te abordeze cu o mină enervată şi să-ţi reproşeze că ai întârziat, deşi ai ajuns exact la ora stabilită: Hai, nu mai veneaţi? Ce era aşa de interesant de văzut?!

Ajungem la capitolul şoferii. Şoferii de autocar. Nu au un rol crucial? Vă înşelaţi. De ei depinde totul. Nu cred că mai mergem în Oxford. E domnu' şofer obosit, ne spunea împăciuitor însoţitoarea noastră dintr-o excursie din liceu. Sau: Nu mai urcăm. Nu vrea şoferul. Zice că se strică maşina... sau, culmea: Haideţi să mai strângem ceva (adică bani) pentru domnu' şofer. Trebuie să recunosc însă că ultima variantă am întâlnit-o doar într-o excursie din liceu.

Nu în ultimul rând, toate excursiile organizate prevăd un interval de timp destinat shopping-ului. Şi dacă nu vreau să cumpăr nimic? Nu ai ce face. Nu ai timp să pleci singur să vizitezi ceva – ştiţi lecţia: autocarul pleacă, riscaţi să rămâneţi pe-aici. Când am vizitat Parisul, un sfert din timp a fost dedicat shopping-ului în La Défense. Până la urmă am cedat şi mi-am şi eu cumpărat o pereche de ciorapi.

Nuntă austriacă

Cum am ajuns să asist la o nuntă în orăşelul Senftenberg are mai puţină importanţă. Interesante sunt însă obiceiurile de nuntă ale austriecilor. Şi, deşi nunta era una multiculturală, cu austrieci, nemţi, români, spanioli, o croată şi chiar o columbiancă, tradiţiile din orăşelul de lângă Dunăre au trecut peste bariera limbii şi a culturilor diferite.

Am ajuns la concluzia că, în ciuda reputaţiei de oameni stricţi, corecţi până la rigiditate, austriecilor le place să se joace.

Poate că momentul care a declanşat cele mai multe hohote de râs a fost găsirea piciorului. Despre ce era vorba? Şase scaune au fost aduse în faţa nuntaşilor, iar pe ele s-au aşezat şase bărbaţi, aleşi dintre meseni. Unul dintre ei era mirele. Proaspăta soţie trebuia ca, legată la ochi, să-şi găsească soţul. Nu se putea ghida decât după forma păroaselor exponate. Soţul era un tip plinuţ, cu pernuţe durdulii în jurul genunchilor. Primul cercetat a fost însă un spaniol deşirat, ciolănos. Ăsta nu, a spus mireasa prompt, atunci când i-a simţit picioarele osoase, spre încântarea nuntaşilor care au râs în hohote. După pipăirea tuturor picioarelor, mireasa şi-a recunoscut soţul, în aplauzele tuturor.

A apărut apoi un austriac la vreo 55 de ani, îmbrăcat într-un costum alb, pătat cu galben şi cu o eşarfă roz legată lejer la gât. Personajul era un pictor ce ţinea o paletă de vopseluri într-o mână, în timp ce cu cealaltă o introducea pe Josephine, o pipiţă cu părul albastru, îmbrăcată într-o cămaşă înflorată şi cu o fustă de un roşu turbat. Era de fapt tot un nuntaş, îmbrăcat în femeie uşoară. Mirii au fost aşezaţi pe două scaune, unul lângă altul. Apoi a început jocul. Pictorul îi dădea diferite ordine Josephinei, iar ea se plimba printre meseni şi-i alegea pe cei potriviţi să ia parte la micile scenete ce se desfăşurau în faţa mirilor. Deşi personajele erau pline de culoare, glumele austriecilor nu erau la fel de savuroase. De exemplu, Josephine alegea cinci bărbaţi, îi punea să ridice fiecare câte un scaun deasupra capului şi să meargă în cerc. Pictorul intervenea atunci cu ceva de genul Aceştia sunt bărbaţi cu scaun la cap... Glumele se bazau mai ales pe jocuri de cuvinte, pe calambururi. Austriecii râdeau în hohote. Eu am înţeles despre ce era vorba de la un neamţ care îmi explica în engleză poantele. Însă nici el le gusta prea tare. Puah... It's useless...I give up...a spus el sictirit după ce a văzut mai multe astfel de glume.

Apoi a fost adus în sala de mese un aragaz. Miresei i s-a legat în jurul taliei un şorţ cu picăţele şi i s-a pus în faţă aragazul, alături de cu un cofraj cu ouă. Soţia trebuia să gătească o omletă pentru soţul ei. La final, trebuia să-i dea să guste o bucăţică. Însă în loc de sare i se pusese zahăr în solniţă. Soţul ştia de înşelăciune şi era încurajat de meseni să-i spună nevestei să mai pună sare de fiecare dată când îi dădea să guste. După deconspirarea păcălelii, a venit rândul să-i fie testate soţului abilităţile de viitor familist: trebuia să schimbe scutecele unei păpuşi din plastic. Nu era însă foarte uşor deoarece scutecele erau pline de o unsoare maronie despre care ştim ce voia să imite... Până la urmă, după ce a ţinut bebeluşul artificial în toate poziţiile posibile, inclusiv cu capul în jos, experimentul s-a terminat cu bine.

La ultimul joc un nuntaş a adus o masă ce voia să întruchipeze un ghişeu al unei bănci. Un domn cu un aer distins ce s-a aşezat în spatele mesei interpreta un funcţionar. Mesenii veneau pe rând la ghişeu şi îşi schimbau bancnotele în monede. Mirele trebuia să danseze cu toate femeile prezente, în timp ce ţinea într-o mână o oală. Oamenii de pe margine trebuia să arunce cu monede în oală. El încerca să le prindă, în timp ce soţia le strângea pe cele căzute alături cu o mătură. A doua zi am aflat că însurăţeii au strâns vreo sută de euro numai din monedele aruncate de invitaţi.

Tradiţiile se păstrează. Chiar şi în ţări europene dezvoltate precum Austria. Poate că globalizarea nu e chiar aşa de aproape.

Viena, oraş imperial

Partea a III-a: Muzeele Vienei

Deşi am stat în Viena o săptămână încheiată, nu am avut timp să-i vizitez toate muzeele. Am înţeles însă de ce o prietenă îndrăgostită de spaţiul german îmi spunea că vrea să se stabilească la Viena deoarece acolo viaţa culturală se îmbină armonios cu viaţa cea de toate zilele.

În orice librărie sau muzeu aş fi intrat, găseam zeci de pliante anunţând în culori vii o expoziţie de pictură, un concert, o piesă de teatru sau un spectacol la faimoasa Operă din Viena. Am realizat că fără o selecţie serioasă riscam să mă pierd în atâtea atracţii. Aşa că am hotărât să vizitez muzeele clasice, acelea care au făcut din Viena un mare oraş al culturii europene.

Muzeul de Istoria Artei (Kunsthistorisches Museum) a fost deschis în anul 1891 de către împăratul Franz-Joseph I al Austro-Ungariei. El dorea să găsească un loc potrivit pentru a adăposti colecţiile dinastiei de Habsburg, iar operele de artă deveneau astfel accesibile vienezilor. În prezent, în muzeu se găseşte o colecţie numeroasă de picturi ale lui Pieter Brueghel cel Bătrân, inclusiv celebrele Nuntă ţărănească, Dans ţărănesc, Vânătorii în zăpadă, Turnul Babel, Lupta dintre Carnaval şi Postul Paştelui. Alte opere le aparţin pictorilor Jan van Eyck,Albrecht Dürer, Caravaggio, Peter Paul Rubens, Velázquez şi Raphael.

Muzeul de Istorie Naturală (Naturhistorisches Museum) a fost deschis publicului în 1889. Pe lângă pietre scumpe, roci, fosile, schelete de dinozauri, colecţii de fluturi şi de animale, aici se află faimoasa Venus din Willendorf, o mică statuetă din piatră, veche de 25.000 de ani.

Palatul Imperial Hofburg a fost reşedinţa dinastiei de Habsburg. Acum, aici se află reşedinţa oficială a preşedintelui Austriei, dar şi multe muzee. Cel mai cunoscut este Muzeul lui Sisi, dedicat împărătesei Elisabeth, soţia lui Franz Joseph I. Trezoreria expune bijuterii imperiale aparţinând Habsburgilor, dar şi piese mult mai vechi, precum o coroană a împăraţilor romano-germani din secolul X. Apartamentele imperiale, argintăria Habsburgilor, Biblioteca Naţională şi Şcoala Spaniolă de Călărie ocupă alte aripi ale clădirii.

Cartierul Muzeelor (Museumsquartier) este un complex de muzee şi săli de expoziţie amplasate de jur împrejurul unei curţi interioare. Curtea e plină de un fel de fotolii în formă de bărcuţe pe care tinerii stau tolăniţi la soare, desculţi, cu pantofii lăsaţi neglijent pe jos. Citesc, ascultă muzică sau râd cu prietenii. Venirea serii nu-i alungă pe vienezi, ziua încheindu-se cu un concert sau cu un spectacol în aer liber. Muzeul Leopold şi Muzeul de Artă Modernă sunt cele mai vizitate, ele adăpostind pictură austriacă modernă şi expresionistă.

Palatul Belvedere a fost construit în stil baroc din dorinţa prinţului Eugen de Savoia. Complexul este alcătuit din Belvedere de Jos (o villa înconjurată de grădini) şi Belvedere de Sus (un palat ce găzduieşte acum o colecţie de artă). Aici se află celebrele opere ale pictorului Gustav Klimt (Sărutul şi Judith).

Palatul Schönbrunn, deşi datează din secolul XVI, a început să aibă înfăţişarea de astăzi abia din secolul al XVIII-lea, atunci când Maria Tereza a dorit reconstruirea palatului în conformaitate cu stilul rococo. În afară de apartamentele imperiale locuite de Franz Joseph şi de Elisabeth, de Maria Tereza şi de fiul său Joseph al II-lea, turiştii se pot delecta cu o plimbare prin grădinile private ale palatului, cu panorama Vienei văzută de pe terasa Gloriettei sau pot explora cotloanele labirintelor din gard viu.

Viena, oraş imperial
Partea a II-a: Ştrudel vienez

Turiştii care vizitează Schönbrunn-ul au ocazia de a urmări pe viu cum un bucătar austriac manevrează cu o îndemânare extraordinară pasta unui ştrudel cu mere. La final, oaspeţii primesc o mostră de ştrudel şi reţeta faimosului Apfelstrudel.

Ştrudelul este un tip de patiserie originar din Imperiul Habsburgic, fiind în general asociat cu bucătăria austriacă. Cel mai cunoscut tip de ştrudel este ştrudelul cu mere. Acesta este un produs de patiserie cu o formă dreptunghiulară şi alungită umplut cu mere tăiate în bucăţi, zahăr, scorţişoară, stafide şi firimituri de pâine. Uneori se adaugă rom. Alte ingrediente folosite sunt nucile şi migdalele pisate. Arta preparării unui ştrudel presupune realizarea unei paste foarte subţiri şi elastice. Se spune că un singur strat ar trebui să fie atât de subţire încât o persoană să poată citi ziarul prin el. Ştrudelul umplut este copt într-un cuptor şi poate fi servit cald, presărat de obicei cu zahăr pudră.

Printre alte variante ale ştrudelului se numără Topfenstrudel (un ştrudel cu brânză moale), Weichselstrudel (cu cireşe amare) şi Mohnstrudel (cu seminţe de mac). Alte tipuri de ştrudel conţin varză acră sau spanac. Pasta din care se face învelişul conţinutului unui ştrudel este foarte elastică. Ea este făcută din făină cu un conţinut înalt de gluten şi din puţină grăsime (unt), neavând zahăr. Pasta este desfăcută şi întinsă încet pe dosul palmei. După ce pasta a devenit suficient de subţire, ea este întinsă pe un prosop şi umplută. Apoi, pasta este strânsă cu ajutorul prosopului şi pusă în cuptor.

Viena, oraş imperial

Partea I

Ziua, piaţa Sfântul Ştefan forfoteşte de turişti veniţi în grupuri organizate. Ghizii însoţitori ţin o carte în mâna ridicată, întinsă cât mai sus. Alţii duc un steguleţ care dezvăluie ţara de provenienţă a călătorilor. Fără asemenea măsuri de precauţie, ar exista pericolul ca un rus mai lent să nimerească într-un grup de micuţi japonezi agili, iar un francez visător să pice în mijlocul unor italieni gălăgioşi.

Însă Viena îi primeşte pe toţi, europeni sau nu, cu aceeaşi eleganţă şi simplitate bogată, aşa cum numai un oraş al împăraţilor ar putea.

Seara, piaţa se umple de culorile tari ale teraselor luminate de firme şi felinare roşii. Măsuţele cochete, cu lumânări albe ascunse în boluri de sticlă, se umplu de oameni. Turişti grăbiţi, veniţi să descopere Viena într-o zi, stau alături de cupluri de vienezi în vârstă care îşi sorb cafeaua în linişte. La câte un colţ de stradă, vizitii îmbrăcaţi în negru îşi conduc bidiviii de căpăstru. Trăsurile lucioase sunt goale. Călătorii se odihnesc la un pahar de vin pe terase.

Acrobaţi ce învârtesc mere în aer, breakedanseri în maiouri lălâi, iluzionişti trecuţi şi circari costumaţi în animale se întrec în a câştiga generozitatea vienezilor. Spectacolele se repetă iar şi iar, până noaptea târziu. Privitorii darnici aruncă la sfârşit bancnote de 5 Euro în pălăriile animatorilor. Alţii se mulţumesc să ofere monede de 50 de Cenţi. Însă cu câte cinci reprezentaţii pe seară, e greu să fii generos cu toţi.

Fotografii din Zakynthos (altele decât cele din articol)











Plaja Navagio











Arcadele din stâncă











Apus în Zakynthos











Grotele albastre

Zakynthos, insula vacanţelor tihnite

În primăvara anului 2004 mă uitam într-un catalog de prezentare a Greciei împreună cu Maria. Din clasa a IX-a vrusesem să ajung în Grecia, iar acum mă trezisem în pragul examenului de bacalaureat, fără să fi pus vreodată piciorul în sudul graniţei. Aproape că învăţasem pe dinafară catalogul. Şi pentru că nu ştiam ce să mai descopăr în legătură cu el, i-am spus prietenei mele: Hai, alege o singură fotografie din toată cartea , (erau vreo 200) cea care îţi place cel mai mult. Eu îmi făcusem topul cu mult timp în urmă. Şi a găsit una. Aceeaşi care era numărul 1 şi pentru mine.

În septembrie 2005, după un drum de 12 ore ce începuse cu trenul, continuase cu autobuzul şi se terminase cu feribotul, ajungeam împreună pe Zakynthos, insula pe care o văzusem în fotografie. Acum o simţeam sub tălpi.

Plaja Navagio în fotografia din catalog
Sursa: http://www.guidesvoyages.be/zakynthos/

Zakynthos face parte din insulele ionice, aflate în vestul Greciei. Este a treia ca mărime dintre acestea, având 40.ooo de locuitori.

Scopul nostru era să ajungem pe plaja Navagio. Plecaserăm cu trenul din Katerini, iar la Atena ne urcaserăm în altul. Drumul cu trenul prin Peloponez nu este însă plictisitor. Calea ferată nu se îndepărtează niciodată la mai mult de câţiva metri de coastă. Uneori şinele se apropie atât de mult de faleză încât călătorul priveşte în jos pe geam şi vede dedesubt numai apa străvezie a mării.

Ajunse în Kyllini, cel mai vestic punct din Peloponez, ne-am îmbarcat spre Zakynthos pe feribotul de ora 15. Pentru a ne întoarce la timp în Katerini (peste 2 zile plecam în România), eram hotărâte să părăsim insula în aceeaşi zi.

Maria pe feribot

Însă pe feribot ne aştepta o surpriză: un membru al echipajului, român, ne-a spus că nu aveam nicio şansă să ajungem la Navagio în acea zi. Toate croazierele în jurul insulei începeau dimineaţa. Plaja se afla la vreo 60 de kilometri de portul Zakynthos, unde urma să ne lase feribotul. Nu voiam să rămânem peste noapte pe insulă. Totuşi, plaja era prea departe. Şi acum îmi amintesc cum Maria încerca să mă convingă, cu o sinceritate dezarmantă, că puteam merge pe jos cei 60 de kilometri şi că aveam timp să-i parcurgem până la 7 seara, când ultimul feribot pleca înapoi spre Peloponez. Grecia, Grecia… dar o reeditare modernă a Marathonului nu era în planurile noastre.

După ce am calculat toate legăturile dintre autobuze, trenuri şi feriboturi existente, am ajuns la concluzia că ajungeam la timp pentru plecarea spre România, chiar dacă părăseam Zakynthos abia a doua zi, pe seară.

Ne mai trebuia o cameră pentru noapte. În mod incredibil pentru o destinaţie cum e Zakynthos, am găsit o cameră la numai 18 Euro de persoană.

A doua zi eram la 9 în port şi ne urcam pe feribotul ce avea să ne plimbe în jurul insulei. Programul croazierei, care costase numai 15 Euro, prevedea o oprire de o oră la Navagio.

Feribotul nostru avea 3 punţi. Turiştii se îngrămădeau cu toţii pe băncile din lemn de pe ultima punte, cea care oferea priveliştea cea mai frumoasă. Vasul era împodobit sărbătoreşte cu beculeţe care îmi aminteau de instalaţiile pentru bradul de Crăciun. Doamne englezoaice în vârstă, uscăţive, cu un aer distins, stăteau alături de tineri germani, cu corpul plin de tatuaje.

Look! Look!, s-a auzit la un moment dat. Ne-am repezit cu toţii în dreapta şi ne-am îndoit peste bord, cu privirile aţintite undeva în valurile albăstrii. Caretta-Caretta!!, am fost avertizaţi. O broască ţestoasă mare cât o roată de la maşină plutea foarte aproape de vas. Feribotul a mai urmărit-o vreo jumătate de minut, până când ţestoasa plutitoare a dispărut în adâncuri. Imediat ni s-a anunţat printr-un difuzor că dacă dorim să facem donaţii pentru salvarea acestor ţestoase, puteam lua legătura cu căpitanul vasului.
Caretta-Caretta este o specie pe cale de dispariţie. Cauza principală este poluarea, poluare cauzată, cel puţin în parte, şi de numărul mare de turişti ce vin pe insulă. Soluţia pentru protejarea speciei nu este simplă. Pe de o parte, astfel de croaziere pot strânge fonduri din donaţiile turiştilor, pe de altă parte, toate acele vase, bărci şi feriboturi au invadat o dată pentru totdeauna habitatul natural al ţestoaselor. Numai o ţestoasă din 1000 ajunge la maturitate. Golful Kalamaki, unde ţestoasele îşi depun ouăle la fiecare început de iunie, a fost declarat Parc Naţional.

Clima mediteraneană i-a oferit insulei Zakynthos o vegetaţie exotică, abundentă, cu flori ce alunecă în cascade roz de la balcoanele caselor. Coasta estică este acoperită de câmpii fertile ce coboară în pante domoale spre ţărm. Câmpurile sunt cultivate cu măslini, citrice şi viţă de vie.

Însă vestul insulei, spre care ne îndreptam noi la bordul feribotului, are o înfăţişare sălbatică şi aridă. Pereţi verticali de stâncă se ridică brusc din mare, având crestele acoperite de ierburi sărăcăcioase.
Falezele tot mai înalte şi mai ameţitoare anunţau cu siguranţă plaja Navagio. Şi, după un colţ al insulei, s-a ivit în faţa noastră.

Plaja Navagio, ca majoritatea plajelor din vestul insulei, este izolată. Nu se poate ajunge la ea decât venind pe mare. Nu există niciun drum dinspre uscat din cauza pereţilor stâncoşi ce blochează orice acces.
Plaja Navagio este înfundată într-un golf mic, iar malurile stâng şi drept se intind pe apă de parcă ar vrea să prindă plaja în strânsoarea lor. Ţărmul este protejat de vânt şi de valuri mari. Din fericire, golful nu a fost închis de braţele hrăpăreţe ale insulei ce probabil voiau să păstreze plaja numai pentru ele.

Sursa: http://www.admiral-charter.com/

Chiar la un metru distanţă de plajă, apa este foarte adâncă. Aşa că feribotul s-a putut apropia foarte mult de ţărm. O trapă s-a deschis din burta lui, iar pasagerii au coborât direct pe nisip.

Picioarele mi s-au afundat în nisip până la gleznă de cum am coborât de pe vas. Am înţeles că plaja nu era de fapt acoperită cu nisip, aşa cum crezusem eu uitându-mă în fotografii. Călcam pe o plajă acoperită de o puzderie de pietricele albe, ca nişte granule. Unele erau mari cât bobul de fasole, însă cele mai multe erau cât boabele de orez. Însă toate erau netede, fine, probabil şlefuite îndelung de valuri.

Apa nu era străvezie. Era însă incredibil de albastră, de un albastru dens, aproape lăptos. Nu se vedea prin ea, dar n-aş fi dat acel bleu pentru toate apele turcoaz din lume.

Plaja Navagio este cunoscută şi sub numele de Shipwreck. Ca orice loc devenit celebru, şi acesta are o poveste. Aici se află epava navei Panagiotis. Vasul, construit în 1937, a făcut comerţ în apele de coastă ale insulelor greceşti. Se pare însă că în anii 70-80 echipajul de pe Panagiotis s-a implicat în acţiuni ilegale. În 1980, Panagiotis se întorcea din Turcia având la bord o încărcătură de ţigări de contrabandă (pentru mafia italiană, spun anumite versiuni). Vasul a fost urmărit de Marina Grecească. Din cauza vremii proaste, Panagiotis s-a împotmolit pe plaja Navagio. Echipajul a abandonat-o şi e reuşit să scape. Povestea are însă numeroase goluri. De exemplu, cum au scăpat membrii echipajului? Au escaladat pereţii perpendiculari de 100 de metri? Unii localnici cred că Panagiotis a fost pusă acolo de Ministerul de Turism din Grecia. Dacă a fost aşa, atunci strategia a dat roade: turiştii se înghesuie să se fotografieze cu epava mâncată de rugină. Fiecare plajă cu epava şi cu legenda ei…

Croaziera a continuat cu aşa-numitele Grote Albastre, situate în nordul insulei. Unele grote sunt atât de mari, încât vasele cu turişti încap în întregime în ele. Arcadele din stâncă se unduiau una după alta. Una dintre ele se află sub apă, iar turiştii fac scuba diving în zonă.

La 5, croaziera se terminase. Ne-am urcat pe feribotul ce pleca spre Kyllini. Soarele apunea în spatele insulei.

Salutari din nou!