Nuntă austriacă

Cum am ajuns să asist la o nuntă în orăşelul Senftenberg are mai puţină importanţă. Interesante sunt însă obiceiurile de nuntă ale austriecilor. Şi, deşi nunta era una multiculturală, cu austrieci, nemţi, români, spanioli, o croată şi chiar o columbiancă, tradiţiile din orăşelul de lângă Dunăre au trecut peste bariera limbii şi a culturilor diferite.

Am ajuns la concluzia că, în ciuda reputaţiei de oameni stricţi, corecţi până la rigiditate, austriecilor le place să se joace.

Poate că momentul care a declanşat cele mai multe hohote de râs a fost găsirea piciorului. Despre ce era vorba? Şase scaune au fost aduse în faţa nuntaşilor, iar pe ele s-au aşezat şase bărbaţi, aleşi dintre meseni. Unul dintre ei era mirele. Proaspăta soţie trebuia ca, legată la ochi, să-şi găsească soţul. Nu se putea ghida decât după forma păroaselor exponate. Soţul era un tip plinuţ, cu pernuţe durdulii în jurul genunchilor. Primul cercetat a fost însă un spaniol deşirat, ciolănos. Ăsta nu, a spus mireasa prompt, atunci când i-a simţit picioarele osoase, spre încântarea nuntaşilor care au râs în hohote. După pipăirea tuturor picioarelor, mireasa şi-a recunoscut soţul, în aplauzele tuturor.

A apărut apoi un austriac la vreo 55 de ani, îmbrăcat într-un costum alb, pătat cu galben şi cu o eşarfă roz legată lejer la gât. Personajul era un pictor ce ţinea o paletă de vopseluri într-o mână, în timp ce cu cealaltă o introducea pe Josephine, o pipiţă cu părul albastru, îmbrăcată într-o cămaşă înflorată şi cu o fustă de un roşu turbat. Era de fapt tot un nuntaş, îmbrăcat în femeie uşoară. Mirii au fost aşezaţi pe două scaune, unul lângă altul. Apoi a început jocul. Pictorul îi dădea diferite ordine Josephinei, iar ea se plimba printre meseni şi-i alegea pe cei potriviţi să ia parte la micile scenete ce se desfăşurau în faţa mirilor. Deşi personajele erau pline de culoare, glumele austriecilor nu erau la fel de savuroase. De exemplu, Josephine alegea cinci bărbaţi, îi punea să ridice fiecare câte un scaun deasupra capului şi să meargă în cerc. Pictorul intervenea atunci cu ceva de genul Aceştia sunt bărbaţi cu scaun la cap... Glumele se bazau mai ales pe jocuri de cuvinte, pe calambururi. Austriecii râdeau în hohote. Eu am înţeles despre ce era vorba de la un neamţ care îmi explica în engleză poantele. Însă nici el le gusta prea tare. Puah... It's useless...I give up...a spus el sictirit după ce a văzut mai multe astfel de glume.

Apoi a fost adus în sala de mese un aragaz. Miresei i s-a legat în jurul taliei un şorţ cu picăţele şi i s-a pus în faţă aragazul, alături de cu un cofraj cu ouă. Soţia trebuia să gătească o omletă pentru soţul ei. La final, trebuia să-i dea să guste o bucăţică. Însă în loc de sare i se pusese zahăr în solniţă. Soţul ştia de înşelăciune şi era încurajat de meseni să-i spună nevestei să mai pună sare de fiecare dată când îi dădea să guste. După deconspirarea păcălelii, a venit rândul să-i fie testate soţului abilităţile de viitor familist: trebuia să schimbe scutecele unei păpuşi din plastic. Nu era însă foarte uşor deoarece scutecele erau pline de o unsoare maronie despre care ştim ce voia să imite... Până la urmă, după ce a ţinut bebeluşul artificial în toate poziţiile posibile, inclusiv cu capul în jos, experimentul s-a terminat cu bine.

La ultimul joc un nuntaş a adus o masă ce voia să întruchipeze un ghişeu al unei bănci. Un domn cu un aer distins ce s-a aşezat în spatele mesei interpreta un funcţionar. Mesenii veneau pe rând la ghişeu şi îşi schimbau bancnotele în monede. Mirele trebuia să danseze cu toate femeile prezente, în timp ce ţinea într-o mână o oală. Oamenii de pe margine trebuia să arunce cu monede în oală. El încerca să le prindă, în timp ce soţia le strângea pe cele căzute alături cu o mătură. A doua zi am aflat că însurăţeii au strâns vreo sută de euro numai din monedele aruncate de invitaţi.

Tradiţiile se păstrează. Chiar şi în ţări europene dezvoltate precum Austria. Poate că globalizarea nu e chiar aşa de aproape.